Cum s-a autodistrus o colonie de șoareci care reprezenta societatea umană în faza actuală!
Experimentul „Universul 25” este unul dintre cele mai terifiante experimente din istoria științei, care, prin comportamentul unei colonii de șoareci, este o încercare a oamenilor de știință de a explica societățile umane.
Ideea „Universe 25” a venit de la omul de știință american John Calhoun, care a creat „o lume ideală” în care sute de șoareci ar trăi și se reproduc. Mai exact, Calhoun a construit așa-numitul „Paradis al șoarecilor”, un spațiu special conceput, unde rozătoarele aveau abundență de mâncare și apă, precum și un spațiu de locuit larg. În urma acestui experiment, s-a facut si o prognoză cu ce s-ar întâmpla cu societatea umană în următorii 100 de ani (începand cu 1950, deci până în 2050).
„Universul 25″ era un rezervor de formă pătrată, cu latura de 2 m și înălțimea de 1.5 m, în care se păstra o temperatură constantă de 20 grade, ideală pentru șoareci. Animalele introduse aici aveau apă și hrană din abundență. Practic, acesta era un paradis al rozătoarelor, întrucât nu existau dușmani naturali, totul era septic (se făcea curățenie săptămânal, iar medicii veterinari se asigurau că grupul are o sănătate fizică deplină), bolile erau „eradicate”, iar existența din belșug a hranei elimina lupta pentru supraviețuire. Sistemul de hrănire și de alimentare cu apă era gândit astfel încât aproape zece mii de șoareci s-ar fi putut hrăni concomitent, fără să simtă vreun disconfort.
Toate acestea au făcut parte din experimentele lui John Calhoun pentru a studia efectele densității populației asupra comportamentului. Dar ceea ce arăta a paradis pentru șoareci s-a transformat rapid în supraaglomerare fără control, colaps al populației și modele de comportament, aparent, sinistre. Iar rezultatul este unul înfiorător.
La început, el a plasat patru perechi de șoareci, care, în scurt timp, au început să se reproducă, rezultând ca populația lor să crească rapid. Obișnuirea cu spațiul, explorarea acestuia și nașterea primilor pui a fost denumită de Calhoun „Faza A”. Imediat după aceasta a început expansiunea, sau „Faza B” caracterizată printr-o creștere exponențială a populației, în condiții apropiate de cele ideale (matematice). Astfel, la fiecare 55 de zile, populația rezervorului se dubla. Această etapă însă a durat până în ziua 315 a experimentului, când s-a constatat o scădere accentuată a ritmului de creștere a populației, care se dubla abia la 145 de zile.
Când numărul rozătoarelor a ajuns la 600, între ele s-a format o ierarhie și apoi au apărut așa-zișii „oropsiți”, o poulație defavorizată, formată din șoareci tot mai mici sș mai slabi. Rozătoarele mai mari – care ocupau centrul rezervorului, un spațiu favorizat – au început să atace și să extermine grupul celor slabi. Așadar, aveam aristocrația formată din membrii maturi și perfect sănătoși și, de cealaltă parte, „oropsiții” – șoareci tineri, dar insuficient dezvoltați, remarcându-se prin blana mușcată și prin ocuparea unor poziții marginale în societate, care trăiau pe lângă pereții rezervorului, încercând în permanență să se ascundă și să se supună șoarecilor dominatori.
În această etapă, denumită „Faza C” a experimentului, datorită condițiilor bune de trai, șoarecii din „elita” societătii trăiau mai mult, dar pierzându-și puterile fizice mult mai târziu decât în condiții naturale. A apărut longevitatea celor mai puternici din ierarhie. Durata medie a vieții unui șoarece era de 776 de zile, cu 200 de zile peste limita reproductivă. „Oropsiții” au dezvoltat un psihic din ce în ce mai precar. Culmea, într-un univers în care spațiul devenea o problemă, aceștia erau din ce în ce mai puțin agresivi, refuzându-și rolul social de apărători ai femelelor gestante și ai puilor. Practic, în acea societate, ei nu mai participau la nici o formă de „protest” (cu toate că erau majoritari), acceptându-și soarta și supunându-se șoarecilor dominatori.
Ca urmare, femelele au devenit tot mai agresive față de puii lor. Pe măsură ce timpul a trecut, femelele au arătat un comportament din ce în ce mai agresiv, elemente de izolare și lipsă de dispoziție reproductivă. A existat o rată scăzută a natalității și, în același timp, o creștere a mortalității la rozătoarele tinere.
„A apărut un stres suplimentar pe femele, care compensează printr-o creștere a agresivității, pentru a-și apăra progeniturile. Însă, în mod ciudat, agresivitatea nu mai este îndreptată doar spre exterior ci, culmea, spre interior, adică spre propriii pui. Vârful acestui comportament aberant a fost atins în momentul în care multe femele au început să-și nimicească puii, retrăgându-se în cuiburile superioare și refuzând împerecherea.”, explică John Calhoun in lucrarea știintifică în care a concluzionat experimentele.
Apoi, a apărut o nouă clasă de rozătoare masculine, din randul „oropsiților”, așa-numiții „șoricei frumoși” și „șoricei dichisiți”. Se distingeau de ceilalți, întrucât aveau blana impecabilă, pe care și-o curățau în permanență. Grupul era compus, în principal, din masculi având un comportament absolut necaracteristic. Membrii săi refuzau să lupte pentru teritoriu sau pentru femele, nu se împerecheau și duceau o viață absolut pasivă. „Au refuzat să se împerecheze cu femelele sau să lupte pentru spațiul lor. Nu le pasă decât de mâncare și somn.”, menționeaza Calhoun. La un moment dat, „masculii frumoși” și „femelele izolate” au alcătuit majoritatea populației.
Potrivit lui Calhoun, „faza morții” generalizate, sau Faza „D”, a constat în două etape: „prima moarte” – cea prin agresivitate – și „cea de-a doua moarte” – cea prin lipsa reproducerii. Finalul s-a caracterizat prin pierderea scopului în viață, dincolo de simpla existență – nici o dorință de a se împerechea, de a crește un pui, de a-l educa, sau de a trăi în societate. Pe măsură ce timpul a trecut, mortalitatea juvenilă a atins 100%, iar reproducerea a ajuns la zero. Printre șoarecii pe cale de dispariție, s-a observat homosexualitatea și, în același timp, canibalismul a crescut, în ciuda faptului că erau alimente la discreție. La doi ani de la începerea experimentului, s-a născut ultimul pui al coloniei. În ziua cu numărul 1780, a murit și ultimul șoarece din „Univers 25”.
În momentul în care era limpede încotro se îndrepta populația de șoareci, Calhoun a încercat un nou experiment. A extras din rezervor mai multe perechi de șoareci, pe care le-a transferat în alte rezervoare, în condiții la fel de ideale, în care nu mai exista „stresul spațiului”. A fost surprins să constate că, spre deosebire de primii șoareci care începuseră să se înmulțească în condiții ideale, aceștia n-au renunțat la comportamentul pasiv, găsindu-și sfârșitul, fără să se împerecheze.
John Calhoun a repetat același experiment de 25 de ori (de unde si numele) și, de fiecare dată, rezultatul a fost același. Lucrarea științifică a lui Calhoun a fost folosită ca model pentru interpretarea colapsului social, iar cercetarea sa servește ca punct central pentru studiul sociologiei urbane. În prezent, spun cei care au analizat experimentul „Univers 25”, asistăm la paralele directe în societatea umană de astăzi: bărbați slabi, feminizați, fără abilități și fără instincte de protecție, și femei prea agitate și agresive, fără instincte materne, exacerbarea homosexualității, etc. Mai grav este că s-a diminuat dorința de protest a majorității față de minoritatea de la putere.
Concluziile experimentului lui Calhoun sunt de-a dreptul îngrijorătoare. Fiecare specie caută să-și găsească și să-și dezvolte condițiile ideale de trai. Spre deosebire de animale, omul chiar este capabil să-și dezvolte universuri similare celui al lui Calhoun. Chiar și lumea în care trăim, lipsită de primejdii, dar din ce în ce mai stresată de lipsa spațiului, poate fi considerată un „Univers Calhoun”.
ARTICOL PRELUAT CU ACORDUL EDITORULUI DE PE www.mziuanews.ro: https://m.ziuanews.ro/stiri/cel-mai-terifiant-experiment-univers-25-cum-s-a-auto-distrus-o-colonie-de-soareci-care-reprezenta-societatea-umana-in-faza-actuala-1565787
