Scris de Mihail Albici
„Una din inovațiiile constituționale ale perioadei postbelice este semiprezidențialismul care întărește executivul, pentru a compensa slăbiciunile parlamentarismului.”
Juan Linz
Constituția României, intratî în vigoare în anul 1991, a consacrat în țara noastră sistemul politic semiprezindențial (sistem ce îndeplinește funcții de natură politică, privind guvernarea). Știința politică împarte sistemele politice democratice în prezidențiale, parlamentare și semiprezidențiale. Prin legea fundamentală a fiecărui stat, se adoptă unul din aceste sisteme, putând vorbi astăzi despre „modelul american” (pentru sistemul prezindențial), „modelul englez” (pentru cel parlamentar) și „modelul francez” (pentru semiprezidențialism). Pentru mai buna înțelegere a demersului nostru și a sistemului semiprezindențial în general, vom apela la formularea celui care, după opinia noastră, a reușit să redea în modul cel mai sintetic esență acestuia, francezul Raymond Aron. „Președintele Republicii – afirmă el – este autoritatea supremă, atât timp cât dispune de majoritatea în Adunarea Națională, dar trebuie să abandoneze realitatea puterii prim-ministrului, dacă un partid, altul decât al său, preia controlul în Legislativ”. În consecință, președintele împarte puterea executivă cu primul-ministru, intrând, astfel, într-o structură de autoritate duală – cunoscută și sub denumirea de „Executiv bicefal” – nerespectarea acestei reguli putând genera „conflicte intraexecutive”, care diminuează eficiența conducerii politice sau chiar stabilitatea sistemului. Ne oprim aici cu prezentarea sistemului și ne întoarcem la Constituția României, pe parcursul demersului nostru urmând să clarificam și alte aspecte ale sistemului politic semiprezindențial.
Actuala Constituție are meritul de a fi pus bazele edificării unui regim politic menit să ducă România pe drumul democratizării, după doua generații de guvernări totalitare. În același timp, însă, acest document politico-juridic de importanță excepțională, ce reglementează relații fundamentale, are și o serie de slăbiciuni, fiind elaborat într-o perioadă când țara se afla încă sub impresia sistemului politic opresiv, recent înlăturat. În consecință, Constituția a restrâns din atribuțiile prezidențiale specifice semiprezindențialismului, transferându-le în zona sistemului politic parlamentar, ceea ce a condus la diminuarea flexibilității acestuia. În analiza pe care profesorul Sartori a făcut-o sistemului constituțional românesc (într-un mediu academic, la un deceniu de la adoptarea Constituției), a apreciat că „președintele român nu este suficient de susținut pentru o interpretare semiprezindențială a sistemului politic”, considerând însă că „deocamdată, sistemul funcționează” (profesorul bazându-și afirmația pe faptul că, până în anul 2001, semiprezindențialismul din România a fost evaluat pe baza a cel puțin trei indicatori ai democrației – ca fiind „necontroversat”, „stabil” și „fără declin în funcționarea democrației”) și că „revizuirea este dezirabilă doar când circumstanțele o impun”. Problemele semnalate de ilustrul profesor nu au fost avute în vedere la revizuirea din anul 2003 (atenția fiind concentrată pe integrarea euroatlantică a țării), considerându-se, probabil, că „circumstanțele nu o impun”. Circumstanțele au impus-o, însă, după câțiva ani, când fostul președinte a dorit să devina mai „prezidențiabil”, mai „forte”, prevalându-se de faptul că este „alesul direct al poporului”. Pretenție oarecum justificată, dacă se realizează, însă, printr-o revizuire, în caz contrar, legea fundamentală neputând funcționa cu rigoare și putând genera chiar confuzii sau paradoxuri. Prin diminuarea sau atribuirea unor noi funcții ,nu numai că semiprezindențialismului i s-a diminuat flexibilitatea, dar l-a trimis uneori pe președinte în zona parlamentarismului. De pildă, actuala Constituție îl pune pe președinte în imposibilitate să dizolve Parlamentul și îi atribuie funcția de „mediator”. În schimb, „prezidențializarea” fară revizuire are ca efect exercitarea unor influențe sporite asupra Executivului, administrației, autorității judecătorești, serviciilor secrete, executarea unor presiuni asupra rivalilor politici. Fapte de care viața noastră politică nu a fost străină. Conștientizându-se faptul că o reglementare lacunară sau ambiguă poate duce atât la constrângeri dar și la depășiri ale cadrului asumat de modelul politic semiprezindențial, putându-se crea pericolul exercitării mandatului împotriva intereselor corpului social, în anii 2008 și 2013 au existat două încercări de revizuire ale Constituției, rămase însă nefinalizate, datorită intereselor divergente ale clasei politice.
A doua parte a anului trecut a fost dominată, din punct de vedere politic, de o criză aproape fără precedent în viață politică postdecembristă. Aceasta criza a evidențiat și mai pregnant slăbiciunile și limitele Constituției României, ceea ce a condus la situații extrem de dificile în soluționarea problemelor complexe ale țării în condiții de criză pandemică prelungită și un debut de criză economică. După soluționarea acesteia, rezultat al faptului că principalii actori politici au înțeles, mai bine, rolul și necesitatea „jocului politic”, al compromisului și negocierii într-o societate democratică, aceștia au declarat, din nou, că revizuirea Constituției a devenit o necesitate stringentă a vieții politice romanești. La sfârșitul anului, într-un cadru festiv, prilejuit de aniversarea a 30 de ani de la adoptarea Constituției, președinții celor doua Camere ale Parlamentului, precum și primul-ministru, s-au exprimat în mod public, în legătură cu necesitatea revizuirii. În urma cu câteva luni, și Președintele României a afirmat că „este nevoie de revizuirea și modernizarea Constituției” (exprimandu-și însă, îndoiala că acest lucru ar fi posibil până în anul 2024). Revizuirea se bucura de susținerea și altor politicieni, unii chiar la vârf, aducându-se în discuție chiar schimbarea sistemului politic, prin adoptarea celui parlamentar! Procedura de revizuire și limitele acesteia sunt prevăzute de legea fundamentală, fiind însă nevoie de voința politică a partidelor parlamentare, pentru ca acest deziderat să se materializeze. Motiv pentru care, în continuare, voi supune atenției câteva opinii în legătură cu urgența revizuirii – pentru că, deocamdată, pași concreți în acest sens încă nu s-au întreprins – dar și în legătură cu o posibilă schimbare a sistemului politic.
Profesorul Sartori opina că, în ceea ce privește atribuțiile președintelui – care, cu prioritate, stabilește sistemul politic al fiecărui stat – sistemul nostru politic se apropie de cel parlamentar. Sunt însă și opinii ale unor politologi autohtoni care consideră că în România nu avem de-a face cu un sistem semiprezindențial, ci „cu un echilibru între autorități imperfecte, înclinate de cele mai multe ori spre dezechilibre și chiar spre conflicte sau ciocniri instituționale” (Gh. Lencan Stoica). Poate că exprimarea este cam dură, însă „conflictul intraexecutiv” este o realitate, iar obligația președinților și premierilor de a lucra împreună în probleme referitoare la conducerea reformelor și politicilor, a numirii miniștrilor și funcționarilor de rang înalt, a fost deficitară. Neconcordanțele generate de structura de autoritate duală și, uneori, lipsa „bunei credințe” au condus la diminuarea eficienței actului de conducere politică. S-a apelat în exces la arbitrajul Curții Constituționale, ceea ce a întârziat luarea unor decizii de importanță majoră pentru țară. Acestea, dar și altele, sunt motive ce reclamă revizuirea și modernizarea Constituției, ca fiind o necesitate stringentă. Lipsa timpului este un impediment care, prin mobilizarea unor resurse umane și materiale adecvate, poate fi depășită, în anul 2023 nefiind evenimente politice majore (nici o campanie electorală). Să nu uitam că există deja un important volum de muncă, realizat de comisia de revizuire, care a lucrat în perioada 2013–2014, propunerile de revizuire având atât avizul Consiliului Legislativ, cât și observațiile Comisiei de la Veneția. Nu în ultimul rând, faptul că Președintele statului se află către finalul misiunii sale, poate fi un argument ce pledează către unirea forțelor politice parlamentare, pentru depășirea intereselor partizane și „obținerea unei Constituții mai bune”, așa cum afirma domnia sa, încă la începutul primului său an de mandat.
Înainte de a ne referi la opiniile ce vizează înlocuirea sistemului politic semiprezindențial cu cel parlamentar, dorim să facem câteva observații. Indiferent de sistemul politic, doctrina dreptului public (constituțional) definește Constituția ca fiind „legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investită cu forță juridică supremă și care reglementează acele relații sociale fundamentale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii” (i. Muraru și E.S. Tănăsescu). Exprimări ca „lege fundamentala”, „relații sociale fundamentale” sau „forță juridică supremă” dau pe deplin măsura importanței acestui document politico-juridic, adoptat prin referendum național, al cărei garant este Curtea Constituțională care, în realizarea atribuțiilor sale, emite „decizii general obligatorii”. A început însă să își facă loc tendința unor reprezentanți ai „puterii judecătorești” – una din cele trei puteri ale statului, care are, exclusiv, menirea de realizare a justiției – de a contesta Constituției rolul de lege fundamentală a statului, prin nerespectarea unor decizii ale Curții, ceea ce constituie un precedent extrem de periculos. El se adaugă altor precedente create de Parlament și Guvern – celelalte două puteri ale statului – care nu au pus de acord dispozițiile unor acte normative cu deciziile Curții în timpul prevăzut de Constituție. Respectivele abateri de la legea fundamentală au avut drept urmare nerespectarea unor drepturi și libertăți fundamentale și – alături de măsurile de „prezidențializare” – au făcut ca Constituția să nu funcționeze în mod eficient ca instrument ce limitează, obligă și pune sub control exercițiul puterii politice. Revizuirea Constituției va trebui să găsească soluții pentru înlăturarea acestor anomalii, într-un stat democratic. Pe de altă parte, se cere lămurită cât mai clar relația președintelui ales cu partidul care l-a susținut în alegeri, denumit și „partidul președintelui”. După opinia noastră, în sistemul semiprezindențial, „partidul președintelui” este cel care îi asigurî acestuia „autoritatea supremă” în cadrul „Executivului bicefal” prin majoritatea pe care o deține în Legislativ (să ne întoarcem la citarea lui R. Aron, din debutul acestui demers). Ar fi lipsit de realism să credem că, după alegeri, legătura președintelui cu partidul din care provine, pe care (de regulă) l-a condus, care l-a propus și care i-a susținut alegerea, se va rupe. Cel mai bun exemplu în acest sens este Constituția franceză, care sta la temelia „inventarii” sistemului semiprezindențial și funcționează cât se poate de bine de aproape șapte decenii. singura condiție ca „partidul președintelui” să dețină majoritatea parlamentară – singur sau în alianță cu un alt partid – este ca aceasta să fie realizată prin respectarea Constituției „cu buna credință”, în litera și spiritul legii, promovând „binele comun”.
În ceea ce privește schimbarea regimului politic, știința politică apreciază că, în zilele noastre, semiprezindențialismul „constituie una din inovațiile constituționale ale perioadei postbelicem care întărește Executivul, pentru a compensa slăbiciunile parlamentarismului” – Juan Linz. La rândul sau, Giovanni Sartori consideră semiprezindențialismul „o inovație genială”. Pe baza unor opinii formate, poate, în mod superficial, ideea a avut drept temei principiul ademenitor ce stă la baza sistemelor parlamentare, și anume că „Parlamentul este suveran”, lucrurile fiind, în realitate, ceva mai complicate. Conform teoriei politice, în sistemul parlamentar, pentru înțelegerea sistemului, este necesar a percepe corect cine controlează partidele, în ce mod și ce anume controlează, la rândul lor, partidele. analiză complexă și deloc ușoară, ce necesită, printre altele, și înțelegerea modului de împărțire a puterii, care nu se poate fixa atât de precis precum divizarea puterii, deoarece „a împărți” denotă o stare de difuziune care nu se lasă precizată (G. Sartori). Este una din slăbiciunile acestui sistem, dar mai sunt și altele. Totodată, să nu omitem faptul că, din punct de vedere istoric, încă din anul 1864, anul adoptării primei noastre Constituții, la baza acestora nu a stat principiul „Parlamentul este suveran”. De altfel, după înlăturarea regimurilor totalitare din Europa Centrală și de Est, multe dintre statele din această zonă, în prezent, membre ale Uniunii Europene, au optat pentru acest sistem politic, ca să nu mai vorbim de noile state constituite după dezmembrarea Uniunii Sovietice. Credem însă că specialiștii în domeniu vor oferi politicienilor cele mai bune argumente științifice pentru ca România să beneficieze de o lege fundamentală modernă și care să servească cât mai bine interesul public. Important este ca aceștia să fie în stare să le recepteze.
Revizuirea Constituției este un proces extrem de laborios, în cadrul căruia, un rol important îl are compromisul politic. Fară acest compromis, orice proces normativ de importanță majoră, este sortit eșecului. Într-o lume înclinată către excese și în continuă transformare, liderii politici trebuie să renunțe la interese și vanități și să tina seama de greșelile trecutului. Revizuirea legii fundamentale este prioritatea majora a următorului an, prioritate care este menită să diminueze conflictele politice ce au afectat încrederea sociala și să supună statul, în mod real, dreptului. Pentru că, așa cum lumea reala nu este pe deplin armonioasă și perfect rațională, nu există nici lege care să nu poată fi adusă mai aproape de binele public.
ARTICOL PRELUAT CU ACORDUL EDITORULUI DE PE www.luju.ro: https://www.luju.ro/catre-o-schimbare-a-sistemului-politic
