Călin Marchievici
”Toate războaiele se termină, dar nu neapărat, repede. Cele două conflagrații mondiale nu intră în top 10 al războaielor lungi. Cea mai apropiată paralelă a războiului din Ucraina este Războiul olandez de independență (1568-1648), un război între o națiune mică, dar dezvoltată și superputerea acelor vremuri, Imperiul Spaniol. A durat atât de mult pentru că Spania a tot pierdut. Superputerea se ruina”, scrie strategul militar Edward Nicolae Luttwak.
”Războaiele secolului al 18-lea s-au dus între monarhi europeni care se înțelegeau bine între ei în limba franceză și au fost războaie admirate în sângerosul secol 20. În timpul războaielor din secolul 18, se făcea comerț și chiar turism, în forma acelor vremuri – ceva de neimaginat în vremea lui Napoleon sau în timpul războaielor mondiale din secolul 20. Războaiele din secolul 18 nu au dus la epuizarea și căderea imperiilor, așa cum s-a întâmplat în 1918, nici la distrugeri colosale, ca în 1945. Acele războaie au dus la aranjamente diplomatice negociate politicos, în timpul unui joc de cărți.
Tratatul de la Paris din 1763, care a pus capăt Războiului de Șapte Ani, nu a fost redactat de premierul victorios al Marii Britanii, John Stuart. A fost scris de bunul său prieten, Etienne Francois de Satinville, duce de Choiseul, primul ministru și ministrul de Externe al Franței. Cel din urmă a rezolvat tripla dilemă pe care a generat-o înfrângerea Franței – a oferit Spaniei Louisiana, Marii Britanii i-a fost oferită Canada, iar Franța a recăpătat insulele bogate în trestie de zahăr din Caraibe, pe care le deține și acum.
Învingătorii nu alimentau resentimentele celor înfrânți, cum s-a întâmplat cu Germania la Versailles, nu-i condamnau pentru crime de război, ca la finalul războaielor din secolul 20. Învingătorii din secolul 18 îi consolau mai degrabă pe cei învinși cu un soi de ”poate ai să ai noroc data viitoare”. Iar, într-un secol în care nu a trecut un singur an fără război, de la 1700 până la 1800, dacă se încheia un război, însemna că începe altul, iar acea „dată viitoare” venea foarte repede.
Războaiele din secolul 19 nu au dat nici o lecție pentru secolul 20. Expediția din Crimeea a fost un exemplu despre cum să nu porți un război. Războiul franco-prusac a fost unul steril. Nu a dovedit decât că există un singur Helmuth von Moltke care poate să câștige războiul, cu o forță redusă, spre deosebire de nepotul său cu același nume, care, în 1914, a pierdut un război de cinci ani, în primele sale cinci săptămâni. Și a fost un singur Otto von Bismarck, care a împlinit unificarea statelor germane în 1871, refuzând să-i unească pe toți germanii, pentru ca lumea să nu se unească pentru a micșora Germania Mare.
Doar precedentele din secolul 18 se pot aplica războiului din Ucraina. Nici Putin, nici Zelenski nu vorbesc franceza, însă nu au nevoie de ea, câtă vreme se pot înțelege în limba lor maternă – rusa. Dacă nu vor să-și vorbească (Putin a spus că nu se poate negocia cu dependenții de droguri și neonaziștii de la Kiev), atunci, oficialii lor ar putea, cu siguranță, să facă asta, și chiar o fac destul de des.
Când vine vorba despre menținerea legăturilor comerciale în timpul războiului – un obicei la care Napoleon a vrut să renunțe, prin Blocada Continentală împotriva Marii Britanii – gazele rusești curg în fiecare zi către gospodăriile și fabricile vest-europenilor. Ucraina transferă bani în Rusia, în timp ce Putin îi atacă pe acești clienți fideli. Iar grâul din Ucraina este exportat acum, trecând de navele militare ruse, mergând către Orientul Mijlociu, după o negociere de neconceput în secolul 20 și nici pentru Napoleon.
În Rusia, sancțiunile au redus accesul la bunurile de lux importate, care, totuși, încă intră în țară via Turcia, la prețuri ceva mai mari. Sancțiunile au fost resimțite în Rusia în multe moduri, pentru că țara este mai internaționalizată decât am putea crede.
Însă, spre deosebire de China, care ar trebui să aleagă între război și a mânca proteine – câtă vreme importă majoritatea cărnii de pui, de porc și de vită, la fel și cereale -, Rusia produce toate acestea și își poate permite să lupte și să mănânce, pe termen nelimitat. Rusia nu trebuie nici să importe energie, în timp ce China trebuie să o facă.
Cu alte cuvinte, așa cum a susținut din prima zi propaganda rusă, sancțiunile nu pot opri războiul. Sancțiunile au jucat un rol important în plecarea elitelor ruse din țară, diminuând capitalul uman al celei mai mari națiuni europene – așa cum au făcut și bolșevicii, și Războiul Civil, în urmă cu un secol, sau deschiderea frontierelor, cu o generație înaintea războiului din Ucraina. Însă sancțiunile pot crea probleme și în Vest, mai ales, dacă iarna ce vine, va fi friguroasă. Acesta este un subiect pe care Germania – care a aplaudat-o pe Angela Merkel pentru că închide centralele nucleare și preferă gazele din Rusia în locul gazelor din America și din Golf, a rămas suspect de tăcută.
Cât privește turismul, după o cascadă de vizitatori din Rusia în luna august, agenția europeană Frontex a anunțat că în UE au intrat, în mod legal, circa un milion de cetățeni ruși, de la începutul războiului, cei mai mulți intrând via Istanbul, Budapesta sau prin aeroporturile din Asia Centrală. Alți ruși și-au continuat vacanțele în Maldive și în Seychelles, prin Dubai, mergând pe principiul sănătos al secolului al 18-lea, că războiul nu trebuie să-i împiedice pe gentlemani să se îmbarce pe vapor sau să facă baie în mare. Confiscarea iahturilor unor ruși acuzați că sunt apropiați de Purtin a generat ceva sentiment de răzbunare în rândul celor fără iahturi, însă nu i-a împiedicat pe ruși să-și folosească pe mai departe apartamentele, conacele și castelele din Europa.
Pe scurt, acest război nu se va încheia pentru că Rusia va suferi prea mult; acest război nu prea seamănă cu asediul Leningradului.
Dar cum se va putea încheia? Heraclit scria că ”războiul este tatăl tuturor lucrurilor” – chiar și al păcii, pentru că epuizează resursele materiale și umane, necesare continuării luptelor. Războiul face mai ușoară acceptarea unor obiective mai puțin ambițioase – chiar și a capitulării, pe măsură ce costurile încep să crească.
Mai există un mod de încheiere a unui război – un mod care este pompat mereu în mintea studenților nevinovați, la cursurile de ”soluționarea conflictelor”, un mod care este aplaudat și pentru care se obțin Nobeluri pentru Pace: încheierea războiului nu prin război, ci prin intervenția așa-zis binevoitoare, a terților. Un asemenea mod de încheiere a războiului nu va duce niciodată la pace. Așa se ajunge doar la conflicte înghețate, ca în cazul Bosniei- Herțegovina, unde pericolul mereu iminent al reizbucnirii conflictului descurajează reconstrucția și întoarcerea celor plecați la muncă în Germania.
Cea mai durabilă formă de pace este pacea la care se ajunge prin epuizarea resurselor, pentru că privațiunile sunt ținute minte mult mai bine decât morțile. Dintre Rusia și Ucraina, doar ultima poate rămâne fără resurse materiale. Însă, acum asta nu se poate întâmpla, pentru că SUA susțin Ucraina, un angajament la care contribuie și Marea Britanie, țările nordice și, în mod relativ derizoriu, Franța, Germania, Italia și Spania.
În vremea lui Heraclit, războiul era tatăl păcii, pentru că îi ucidea pe tinerii războinici, ducând la relaxarea conflictului, până când creștea noua generație. A fost un proces care a redus puterea Spartei. În Al Doilea Război Mondial, a fost limpede că Germania rămâne fără bărbați și a trebuit să-i mobilizeze pe adolescenții de 16 ani sau pe adulții trecuți de 60 de ani. Au murit sub arme 5,3 milioane de germani, inclusiv aproape un milion de oameni care nu se născuseră în granițele Germaniei de dinainte de 1937. Până și SS a fost nevoită să trădeze principiul de bază, de a nu recruta non-arieni și a adunat trupe ruse, aflate sub comanda generalului Vlasov (Armata Rusă de Eliberare, cu 130.000 de oameni), precum și turci, indieni (foști prizonieri de război), unități arabe.
Armata Roșie a pierdut milioane de soldați în înfrângerea și retragerea haotică din 1941, iar în 1942, a pierdut și mai mulți militari, în ofensivă. Însă, în 1943, generalii ruși nu și-au mai trimis oamenii peste câmpurile minate sau să atace, fără susținerea artileriei și a tancurilor. În 1944, artileria rusă a cucerit câmpurile de luptă și, în acest fel, Rusia nu a mai rămas fără militari, chiar dacă a suferit vreme de decenii, la nivel demografic.
Aliații nu au fost în această situație, pentru că, în 1940, britanicii au evacuat prin Dunkerque peste două treimi din soldați, iar apoi au mobilizat sud-africani și indieni pentru aventurile lor eșuate din Africa. În 1942, la El Alamein, aliații aveau mai multă artilerie decât soldați, la fel și în 1943, în Italia, unde americanii odihniți, marocanii din Armata Franceză și polonezii au dus greul.
Apetitul pentru luptă al armatei britanice a scăzut abia în 1944, când au apărut apeluri pentru bombardamentele masive asupra Germaniei sau măcar pentru sprijin aerian masiv. Intrând în război mai târziu, americanii nu erau deloc obosiți la finalul conflictului, pierderile lor au fost tragice la nivel individual, însă neimportante la nivel demografic. Și așa aveau să fie și în războaiele purtate ulterior de America, până în ziua de azi.
În Ucraina nu se poate pune problema încheierii războiului prin pierderi masive de vieți omenești. În ciuda unei populații în declin, în fiecare an ajung la vârsta militară 235.000 de bărbați ucraineni. Or, bilanțul victimelor în rândul ucrainenilor (răniți și morți) nu a depășit 5.000 pe lună. Cât privește Rusia, se vorbește despre folosirea mercenarilor și despre contractele oferite voluntarilor, însă acestea nu sunt semnale că Rusia rămâne fără militari. În fiecare lună, circa 100.000 de ruși ajung la vârsta recrutării, iar victimele războiului se ridică la circa 7.000 pe lună.
Alta este problema în Rusia: refuzul lui Putin de a declara război, de a mobiliza integral forțele armate și de a le cere recruților să lupte în Ucraina sugerează că Putin se teme de reacția societății civile ruse. Da, societatea civilă rusă nu a vorbit despre război, însă această tăcere conține un mesaj pentru Putin: războiește-te, dar lasă-ne în pace.
Putin a început războiul pe 24 februarie, printr-o mișcare ultramodernă, în mare viteză, bazată pe principiile războiului hibrid. La simulări, această mișcare arată superb și le place mult generalilor plini de decorații, dar care nu au luptat vreodată împotriva unei rezistențe patriotice europene. Putin s-a așteptat să ocupe Kievul într-o singură zi și să ocupe Ucraina în trei sau patru zile (așa a estimat și CIA), însă și-a dat seama că asta nu se poate.
Pentru că Putin nu s-a oprit atunci, nu o poate face nici acum. Se poate să ne îndreptăm spre un alt Război de Șapte Ani. La șapte luni de la începutul unui presupus Război de Șase Zile, Putin a ajuns să-și mobilizeze rezerviștii de care ar fi avut nevoie din prima zi.
Războiul îi învață multe pe combatanți, iar noile trupe ruse (poate că vor fi circa 200.000 din totalul de 300.000 anunțat) vor trebui să recupereze aceste lecții pe care ucrainenii le-au învățat de la începutul anului. Prin urmare, Putin va trebui să trimită noi trupe, cu riscul de a întâmpina o opoziție populară în țară. Dacă Putin va continua în acest fel, războiul ar trebui dus în maniera secolului 18: cu sprijin viguros pentru Ucraina, însă nu cu aplicarea tuturor sancțiunilor posibile. Unele sancțiuni trebuie păstrate pentru a descuraja riposte ale Rusiei, care ar putea să-i destabilizeze pe aliați.
Și da, ar fi frumos să găsim un alt Etienne-Francois, duce de Choiseul, care să conceapă o modalitate elegantă de încheiere a războiului, poate, prin niște plebiscite care să le ofere părților combatante câte o portiță de ieșire. A spera că Putin se va prăbuși, nu este o strategie”.
ARTICOL PRELUAT CU ACORDUL EDITORULUI DE PE www.cotidianul.ro: https://www.cotidianul.ro/razboiul-de-sapte-ani-al-rusiei/
