În anul 1990, Europa centrală și de est a sărit din statul comunist în statul de drept, așa cum, din prea mult entuziasm, li se întâmplă unora să sară în piscină, fără a băga de seamă că acolo lipsește apa.
Obișnuiți din vechiul regim cu limba de lemn (mijloc de comunicare pus în slujba gândirii de lemn) am preluat sintagma fără a ne întreba daca ea are vreo semnificație în graiul românesc. Ce înseamnă, până la urmă, „stat de drept”? Ce ne spune nouă această alăturare de trei cuvinte? Este necesar să lămurim aceste aspecte, înainte de a stabili relația intre „statul de drept” și „statul național”, pe când ordinea de drept național pare a intra tot mai mult în coliziune cu ordinea globală. Sunt acestea două cu adevărat incompatibile?
STATUL DE DREPT ȘI GUVERNAREA LEGII
Dacă nu înțelegem în mod spontan ce este „statul de drept”, împrejurarea este cauzată de faptul că expresia constituie rezultatul unei traduceri greșite din limba surorii noastre de gintă latină, Franța. O traducere lipsită de sens.
„État de droit” se traduce prin „stat de drept” numai dacă nu observăm că în limba franceza „état” înseamnă „stat”, dar și „stare”, în timp ce „droit” înseamnă „drept”, dar și „lege”.
În ceea ce privește „starea”, dicționarele franceze o definesc ca pe un substantiv desemnând felul de a fi al unei persoane ori al unui bun în ceea ce el are durabil, prin opoziție cu ceea ce este schimbător. Asociat cu cuvântul „drept”, acest substantiv ar putea sugera trimiterea la „constantele dreptului”, dar asta nu ne-ar ajuta cu nimic. În schimb, alăturarea intre „stare” și „lege” poate sugera – și, în limba de origine, cu certitudine sugerează – „stabilitatea legii”, cu sensul de a se impune și a fi respectată în mod constant. Am putea vorbi, astfel, despre „legalitate” sau despre „supremația legii”, cele două formule spunând, de fapt, aproape același lucru.
Așadar, „état de droit” nu înseamnă că „statul este de drept”, ci că statul funcționează în condițiile în care legea este permanent respectată; în care caracteristica esențială a legii este aceea de a fi aplicată continuu. Aplicată de către cine? De către membrii unei comunități, fie ei membri permanenți, fie membri pasageri.
Mai explicită este expresia engleză care corespunde mult mai bine, mult prea repede adoptatei formule a „statului de drept”. Ea este „the Rule of Law”. În această expresie, cuvântul „law” se traduce atât prin „drept”, cât și prin „lege”, în timp ce cuvântul „rule” își poate avea originea fie în corespondentul roman al substantivului „regulă”, fie în cel al verbului „a guverna / a conduce / a ordona / a disciplina”. Totul capătă sens, dacă în românește spunem „guvernarea legii”.
Așadar, nu omul guvernează, ci legea; omul fiind totdeauna asociat cu subiectivismul și, deci, cu arbitrariul. Guvernarea legii se opune guvernării arbitrariului.
Revenind la limba franceză, intimitatea dintre „stare” și „stat” provine din aceea că amândouă se definesc și că autoritatea suverană, exercitată asupra unui popor pe un anumit teritoriu, precum și ca ansamblu de servicii generale, prestate comunității viețuind pe acel teritoriu. Când respectiva autoritate și respectivele servicii își au originea în lege, se poate vorbi despre „starea de legalitate” sau despre „statul legalității / legii”. Adică, despre statul în care legea comandă.
Ajunși în acest punct, se impune să subliniem diferența, adesea ignorată, dintre „guvernarea legii” și „guvernarea prin lege”. Această distincție este plină de consecințe.
SUPREMAȚIA LEGII, DEMOCRAȚIA ȘI DREPTURILE OMULUI
„Guvernarea prin lege” este o expresie care face din lege un instrument în slujba puterii care guvernează. În istoria contemporană, cei mai mulți dictatori și-au impus voința pe baza legii, după ce au adoptat legi care să servească atingerii obiectivelor lor. Acuzați de promovarea unor politici opresive, acești dictatori, precum și subordonații lor, s-au apărat spunând că nu au făcut decât să aplice legea.
„Guvernarea legii” așează legea deasupra puterii (adică a politicii, care este exercițiul puterii) într-o încercare de a preveni abuzurile acesteia, respectiv de a anihila capacitatea sa de a corupe. Găsim aici convingerea că legea este oarecum de extracție divină. Aceasta atrage consecința că „divinitatea” lucrează prin creația ei, care sunt popoarele. „Demosul” este deosebit astfel de „cetate”, cea din urmă fiind organizată și condusă de cel dintâi, astfel încât legea, creație a demosului, guvernează cetatea. Mai marii cetății înșiși sunt supuși legii, neputând face nimic în afara ei și neputând-o modifica fără acordul demosului.
Prin demos, Dumnezeu este plasat deasupra legii. Daca Evanghelia după Ioan spune că „la început a fost cuvântul, iar cuvântul era de la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul”, noi putem înlocui foarte bine „cuvântul” cu „legea” și afirma că, „la început a fost legea, iar legea era de la Dumnezeu și Dumnezeu era legea”; căci „cuvântul este legea” și „legea este cuvântul”, iar Dumnezeu, indiferent cum îl numesc sau îl simt unii și alții, este logosul, energia personalizată, mesajul genetic care caracterizează firea în fiecare dintre expresiile ei.
De aici apare legătura indestructibilă dintre lege și democrație, precum și între acestea și drepturile omului, cu toate formând o treime una și nedespărțită. „Supremația legii” sau „guvernarea legii” (ceea ce, reamintesc, eronat a intrat în limbajul curent ca „stat de drept”) sunt posibile numai întrucât legea este creația demosului, produsul ordinii democrate; o ordine în centrul căreia este, în mod natural, omul, ca măsură a tuturor lucrurilor, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, împreună cu drepturile sale. În afara democrației, nu există nici guvernarea legii, nici drepturile omului.
În lipsa unei definiții unanim acceptate a democrației, mă limitez să menționez trăsăturile ei esențiale și anume: o anumită formă de participare a poporului la luarea deciziilor (nu neapărat prin alegeri, deși alegerile libere și corecte sunt importante); adoptarea, adaptarea și corectarea acestora, prin mijloace nonviolente; pluralismul instituțiilor implicate în procesul decizional, asociat cu limitarea și controlul reciproc al acestora; transparenâa actului decizional și răspunderea decidentului în fata deținătorului originar al puterii, demosul.
„STATUL NATIONAL” ȘI „LEGEA NAȚIONALĂ”
După mai multe experiențe și experimente democratice, în condițiile societății moderne, caracterizate atât de dimensiunile mari ale demosului (care nu se mai poate regăsi în totalitatea sa, adunat în spațiul agorei sau al unui singur oraș), cât și de pluralismul intern / structural al acestuia (inclusiv pluralismul util și inevitabil, dar artificial, creat prin diversificarea și ierarhizarea formelor de învățământ), democrația a fost construită de și în statul-națiune; aceasta fiind organizarea politică a poporului. De aceea, legea națională sintetizează identitatea națională (culturală) a poporului, organizat pe meterezele statului național.
Așa a apărut teza potrivit căreia democrația nu poate exista decât în interiorul și la nivelul statului național. De aici, concluzia că orice construcție politică supra-națională nu poate fi democratică și de aceea ea nu poate fi guvernată de lege, ci numai guverna prin legi circumscrise de interesele izvorâte din puterea unor grupuri oligarhice, de cele mai multe ori, oculte. Cu alte cuvinte „stat de drept” nu poate fi decât „statul național”.
Personal, am rezerve față de radicalismul afirmației din urmă. Construcțiile politice supranaționale nu pot fi democratice și deci nu pot fi „guvernate de lege”, atât timp cât ele nu reprezintă organizarea politică a unei națiuni, dar fie națiunile civice se pot asocia pentru a edifica împreună o democrație transnațională (asta s-a încercat prin proiectul UE) fie națiunile culturale, pe baza solidarității de interese și prin convergenta culturală, se pot transforma în națiuni cosmopolite, de asemenea, apte de realizarea unei ordini democratice (asemenea procese pot avea loc în condițiile globalizării, ca fenomen obiectiv).
Atât timp cât globalizării naturale nu i ne putem opune, asemenea eforturi trebuie făcute și asemenea drumuri trebuie explorate, astfel încât „guvernarea legii” să aibă loc și la nivel transnațional, pentru a ordona raporturile juridice dintre membrii națiunilor cosmopolite. Aceasta nu trebuie să ducă, însă, la distrugerea dreptului național și a statelor naționale, ci, dimpotrivă, să le conserve și consolideze, făcând din ele cărămizi ale legii transnaționale și ale edificiului politic transnațional. Altminteri, acestea din urmă s-ar ridica pe un morman de moloz sau, mai rău, pe un depozit de bombe naționale cu ceas.
În această viziune, proiectul european în care România este implicată, nu trebuie să nege proiectul nostru național, ci să îl consolideze, adaptându-l condițiilor obiective specifice globalizării civilizaționale, sub efectul progresului tehnologic. „Statul de drept național” nu se opune „statului de drept transnațional”, așa cum națiunea civică română, cu nucleul său cultural, nu este în conflict cu națiunea cosmopolită europeană, în statu nascendi. În condițiile vremurilor contemporane, nici unul / una nu poate supraviețui și progresa fără celălalt / cealaltă. Asupra acestei chestiuni vom reveni ceva mai încolo.
LEGEA ȘI DREPTUL
„Supremația legii” este legată indisolubil de „supremația dreptului”. Legea și dreptul nu sunt același lucru. Dacă legea trebuie să fie creația poporului ca „purtător de cuvânt” al Creatorului suprem, ea trebuie să reflecte și natura obiectivă a lucrurilor, constituind mediul în care poporul trăiește.
Est modus în rebus, din punctul meu de vedere, nu se traduce doar prin aceea că totul trebuie făcut fară excese, cu măsură, nedepășind limitele rezonabilului (expresia îi aparține lui Horațiu, dar și Socrate, înaintea lui, spunea că a găsit îndemnul „nimic fără măsură” scris pe frontispiciul templului din Delfi), ci și că există măsură în toate, că măsura nu vine din afară, ea fiind un dat intrinsec tuturor celor care există, și că legea omenească, legea juridică, trebuie să o descopere și să o așeze la temelia ordinii cetății, exprimată în termenii drepturilor și obligațiilor juridice.
Nu dreptul își are izvorul în lege, ci legea își are izvorul în drept. Legea care nu își are izvorul în drept, și-l are în arbitrariul puterii. Aceasta nu este legea care poate guverna. Nu este subiectul activ al „statului de drept”. Legea care nu ține seama de sau nu își are originea în măsura / limita intrinsecă tuturor lucrurilor, nu guvernează. Guvernează doar deținătorul puterii, care și-a ridicat voința la nivel de lege. Atunci, dreptul forței trece înaintea forței dreptului și nu mai vorbim despre democrație, ci despre dictatură.
Ce este, însă, dreptul? Dreptul nu este o culegere de legi, de norme, așa cum greșit și prea frecvent se repetă. Culegerea de norme care nu degajă și nu este circumscrisă de o teorie generală nu este drept, ci, pur și simplu, legislație; o legislație adesea abuziv numită ramură de drept. Orice adevărată ramură de drept are principii și raționamente impuse de ordinea obiectivă a domeniului de reglementat, standarde deopotrivă determinate și determinabile, constante precis delimitate de variabile, criterii de ierarhizare a valorilor apărate prin lege și a intereselor promovate de ea.
Ne putem imagina ordinea sociala ca un edificiu coerent, așezat pe doi stâlpi de rezistență. Unul este format din legile obiective ale naturii, din exigențele acesteia, aflate în afara puterii omului de a le schimba. Celălalt este ridicat din normele de drept, constituind legea subiectivă, legea juridică. Cei doi stâlpi sunt legați între ei printr-un arc. Acesta este dreptul ca știință. Dreptul traduce legile obiective în concepte juridice, care, împreună, îi constituie vocabularul specific și cu care formulează principii de viață socială, alcătuind morfologia limbajului juridic, în cele din urmă, articulate în sisteme de relații principiale, formând sintaxa respectivului limbaj. Prin pomenitul limbaj, natura conversează cu omul, datul cu politicul.
Pornind de aici, legiuitorul dispune asupra ordinii sociale, considerată de el ca fiind oportună. Știința dreptului traduce astfel obiectivul în subiectiv, legile naturii în legi ale voinței omenești. Atunci când nu se întâmplă așa, locul ordinii este luat de dezordine, stabilitatea și securitatea circuitului juridic (civil) se transformă în instabilitate și insecuritate, iar faptele se revoltă împotriva legii.
ORDINEA PUBLICĂ NAȚIONALĂ ȘI ORDINEA PUBLICĂ INTERNAȚIONALĂ
Aflată sub imperiul dreptului, legea juridică reprezintă o modalitate de administrare a legităților obiective ale domeniului de reglementat. O atare afirmație duce la două consecințe: pe de o parte, subliniază importanța rolului pe care trebuie să îl aibă juriștii în procesul redactării și adoptării actelor normative, explicând de ce, potrivit Constituției noastre, avizul Consiliului Legislativ este obligatoriu (intervenția experților în drept, asociată cu acțiunea legiuitorului democrat asigură, cel puțin, teoretic, asocierea celor două dimensiuni esențiale ale vieții comunitare – natura lucrurilor și voința populară – care permit legii să guverneze sub numele „statului de drept”); pe de altă parte, indică obligația profesioniștilor dreptului care participă la aplicarea legii juridice (avocați, totdeauna; procurori, ocazional; judecători, în ultimă instanță) de a corecta posibilele ei derapaje de la linia științei dreptului, acționând, în fapt, că „legiuitori subsidiari”.
Executarea obligației din urmă nu relativizează legea, nu îi afectează predictibilitatea și nu îi șubrezește legitimitatea democratică, atât timp cât referențialul este unic și cunoscut, respectiv știința dreptului. Este rolul mediului academic, al profesorilor de drept, să formeze juriști care cunosc și respectă în primul rând dreptul, înainte de a cunoaște și respecta legea. Din păcate, în prezent, în facultățile de drept se învață mai mult legea decât dreptul, prea multe dintre disciplinele de studiu fiind înființate mai puțin pe criteriul ramurii de drept, cât pe cel al sinecurismului. Aceasta, în timp ce la Institutul Național al Magistraturii, mai degrabă se îndoctrinează decât se formează magistrați cu o conștiință profesională și morală autentice.
În efortul punerii de acord a legii juridice cu știința dreptului în actul interpretării și aplicării celei dintâi, juriștii chemați să o facă sunt ținuți să se ghideze după identitatea națională a ordinii de drept și să rămână în cadrul acesteia, astfel cum cultura națională și interesul național sunt sintetizate de Constituție. În acest context, principalii responsabili sunt judecătorii.
Că ultimi apărători ai ordinii naționale de drept, ei trebuie să distingă între ordinea publică internă și ordinea publică internațională, având ambele sursa în legislația internă, națională. Cea dintâi exprimă viziunea legiuitorului cu privire la modul în care trebuie reglementate și administrate raporturile de drept, născute și derulate între subiecte de drept, având naționalitatea română. Cea de a doua se referă la promovarea viziunii românești cu privire la organizarea relațiilor internaționale, atât din sfera dreptului privat, cât și din cea a dreptului public. Ordinea publică internațională sintetizează și exprimă același interes național, definit, însă, într-un cadru diferit, cu alte repere, alte oportunități și alte limitări. În apărarea ordinii publice internaționale românești, judecătorul român rămâne … român.
Pe de altă parte, se impune a fi făcută distincția între dreptul național (legea națională) și dreptul transnațional (legea transnațională), confederal sau federal, după caz, cum este cel al UE. Legea transnațională / comunitară capătă statut național numai întrucât Constituția națională o permite, trebuind ca în actul aplicării sale în timp, să fie interpretată în așa fel încât să rămână conformă cu exigențele acesteia. În plus, judecătorul român vă trebui să o interpreteze nu doar în calitate de apărător jurat al Constituției, ci și ținând seama de interesele României în context internațional (respectiv, interesele României în UE), iar nu de interesele străinătății, în context românesc (respectiv, interesele UE în România).
De apărarea intereselor europene în România se ocupă instanțele europene (federale, după părerea unora, sau confederale, după părerea altora) ținând seama de competențele atribuite lor, în limitele dispozițiilor Constituției naționale. De altminteri, tocmai prin raportarea la constituțiile naționale, interesele naționale și cele comune transnaționale rămân congruente și evită conflictul. Eventualele coliziuni sunt semnul unei patologii care, cel puțin în cazul UE, se tratează de judecătorii români, sub controlul instanței de contencios constituțional.
GLOBALIZARE ȘI GLOBALISM; DREPTUL NAȚIONAL ÎN LUMEA GLOBALIZATĂ
„Guvernarea legii” și „supremația dreptului” trebuie plasate astăzi în contextul globalizării.
Unii așează în opoziție „globalizarea” cu „naționalismul” sau „suveranismul”. Acesta este rezultatul confuziei între „globalizare” și „globalism”.
Globalizarea este un proces natural facilitat, dacă nu chiar impus, de progresul tehnologic. Fragmentarea universului terestru în națiuni izolate una de alta și, totodată, în competiție una cu alta, începe prin a crea disconfort și sfârșește prin a genera războaie. În condițiile tehnicii militare contemporane, orice război are caracter genocidal, ceea ce face perspectiva unor asemenea confruntări încă și mai terifiantă.
Orice ordine este un sistem având că obiect și cauză instalarea și menținerea păcii. Ordinea globală vizează pacea globală. Totul este ca această ordine să profite tuturor, iar nu să satisfacă doar interesele unora, prin anularea independenței și / sau reprimarea suveranității altora. Iată de ce, ordinea globală nu are a nega statele națiune, ci are a le consolida, în noile condiții în care acestea trebuie să își reinventeze identitatea, ca actori globali. Pe aceeași linie de raționament, ordinea juridică globală nu exclude ordinea juridică națională, ci o integrează într-un edificiu normativ, având la bază sistemele naționale de drept și, în vârf, sinteza identităților naționale, astfel cum sunt ele exprimate în legile fundamentale ale statelor-națiune. O asemenea ordine este, în mod necesar, multipolară, iar simetria capacității de iradiere a centrelor de putere constituie premisa construcției unei democrații globale cu caracter arhetipal.
„Globalismul”, spre deosebire de globalizare, este o ideologie concepută din perspectiva hegemonică pentru a impune o ordine globală unipolară, opusa diversității naționale și suveranității statelor-națiune. A administra globalizarea ca proces natural și a înțelege că solidarizarea intereselor reclamă redefinirea intereselor naționale, în contextul oportunităților și sfidărilor globale, este una. A impune ștergerea identităților naționale, pentru a se subordona unei oligarhii globale, este alta.
Națiunile au apărut, sub semnul necesitații, deci, în mod natural, pe o anumită treaptă a istoriei și nu putem ști ce le rezervă istoria în viitorul îndepărtat. Pentru moment, însă, ordinea globală nu se poate construi decât pornind de la realitatea națiunilor, folosindu-le ca pe niste cărămizi ale edificiului universal. În lumea globalizată, dreptul național nu piere, afirmarea lui fiind chiar precondiția solidității și durabilității ordinii de drept universale. Altminteri, totul se vă prăbuși, sub acțiunea unui cutremur național, așa cum în trecut s-a întâmplat cu diferite imperii multinaționale.
De aceea, opoziția față de „globalism”, în numele „suveranismului”, are sens. Opoziția la „globalizare” nu are. Dimpotrivă, globalizarea trebuie ordonată, disciplinată, normată, reglementată, pornind de la identitatea națională a ordinii de drept existente în statele-națiune.
Iată contextul în care trebuie plasate azi „dreptul”, ca punte între legile naturii și legile juridice, și „guvernarea legii” („statul de drept”), ca produs al logosului, exprimat prin voința popoarelor, la afirmarea deplina a cărora au a contribui toți cei care au ales și au jurat să servească știința dreptului și legea națiunii lor. Cu toții au a înțelege că astăzi nu poți fi bun român, dacă nu ești, rațional și pozitiv, bun european și bun cetățean al universului, dar nu poți fi nici bun european sau cetățean global, dacă nu ești bun român, inclusiv bun jurist român, în același timp și sub același raport. Pe acest teren, juriștii români au a concilia globalizarea cu suveranitatea națională, afirmând supremația legii naționale și supremația dreptului universal.
ARTICOL PRELUAT CU ACORDUL EDITORULUI DE PE www.luju.ro: https://www.luju.ro/reflectii-asupra-statului-de-drept-in-vremea-globalizarii
