ADRIAN PĂTRUȘCĂ
Ați auzit de Ventotene? Ar fi trebuit: este locul unde s-a făcut jurământ să se distrugă Europa.
Pe 22 august 2016, elicopterul Garibaldi, aparținând pazei de coastă italiene, a aterizat pe insula Ventotene, aflatată la vreo 45 de kilometri de coasta Italiei, în Marea Tireniană.
Din pântecele elicopterului au coborât doi bărbați și o femeie, mărunți de statură, cu figuri sobre, rigide, menite să transmită siguranță și determinare: Angela Merkel, François Hollande, Matteo Renzi.
Liderii Germaniei, Franței și Italiei, rămase cele mai puternice trei țări din UE, după ce Marea Britanie votase părăsirea blocului.
Trecuseră exact două luni de la marele șoc al Referendumului pentru Brexit, care pusese sub semnul întrebării viitorul UE.
Uniunea trebuia să dea un semn de unitate!
Cu mutre scorțoase ca niște mape de birou, cei trei au depus câte un buchețel de flori galben-albastre (culorile UE) la mormântul comunistului Altiero Spinelli. Apoi s-au recules, privind lung marmura criptei.
Trimis în izolare pe insulă de regimul fascist, Spinelli a fost străfulgerat la Ventotene de marea idee a vieții sale: federalizarea Europei.
El a înțeles că războaiele, domiciliile forțate pentru comuniști și, în general, toate relele de pe lume, sunt din cauza popoarelor care se bat între ele.
Poporul este răul suprem. Singura cale de eradicare a răului este să existe o singură țară și un singur popor.
Pentru măreața sa idee de a federaliza Europa, Spinelli și-a căpătat un binemeritat loc în istorie și în hora căpățânilor din Parcul Herăstrău (fost Stalin).
După momentul buchetului, cei trei lideri au ținut o conferință de presă – tot pe insulă, în fața unui puhoi de ziariști, aduși cu o navă de război italiană.
Cu această ocazie, ei și-au exprimat hotărârea neabătută de a duce Uniunea Europeană pe noi culmi de progres și civilizație. Dar, mai ales, să continue procesul de integrare. Fără dezbinări, fisuri și alte exituri.
Pe 22 august 2016, la Ventotene, am asistat la un ritual cvasi-religios. Ceva asemănător depunerilor solemne de jurământ ale pionierilor, la Doftana.
În fața criptei lui Spinelli, liderii Germaniei, Franței și Italiei au făcut legământ să ducă mai departe moștenirea comunistului convertit la globalism. Să lanseze un proces galopant de federalizare, prin care țările să se dizolve într-una singură. Popoarele – capabile de barbarisme istorice precum Brexitul, să dispară, transformându-se într-o gloată inofensivă.
Europa însăși să devină un mare Komintern!
De multă vreme, popoarele îi incomodează pe conducători. Au o tendință manifestă de a vota aiurea și de feșteli toate planurile oamenilor deștepți, care le vor binele.
În cazul dictatorilor, lucrurile se rezolvă ceva mai simplu: ucazul, bocancul pe grumaz, glonțul.
În regimurile zise „democrate”, însă, popoarele sunt o adevărată pacoste. Trebuie simulată libertatea votului, mimată puterea populară și reprezentativitatea, camuflate pârghiile contondente. Vulgul trebuie căutat în coarne.
În 1992, Tratatul de la Maastricht pentru crearea Uniunii Europene trebuia aprobat prin referendum, de țările componente.
Danezii au însă o îndoială că le-ar fi mai bine la grămadă și, pe 2 iunie 1992, 50,7% dintre ei votează împotriva Tratatului, cu o prezență la urne de 83,1%.
Câteva pulane pe spinare ar fi rezolvat ușor problema. Dar într-o democrație, poporul trebuie luat cu șoșele și momele, până votează „cum trebuie”: danezilor (doar lor) li se garantează câteva excepții de la Tratat, drept care, pe 18 mai 1993, documentul este votat cu 56,7% și o prezență la urne de 86,7%.
În 2001, Tratatul de la Nisa, care îl amenda pe cel de la Maastricht, urma să pregătească lărgirea UE spre Est.
Irlanda a fost singura țară din cele 15 membre, obligată de Constituție să organizeze un referendum, pentru adoptarea amendamentelor.
În iunie 2001, irlandezii resping Tratatul de la Nisa, cu 53,9% și cu o prezență la urne de numai 34%.
Cum UE nu putea să rămână neextinsă din cauza capriciilor unui popor mic de la capătul Europei, în Irlanda se organizează un al doilea referendum.
După o campanie mediatică și politică furibundă, ca să le intre bine în cap irlandezilor ce fericire a dat peste ei, în octombrie 2002, aceștia votează amendamentele, cu 62,9%.
În 2005, vine rândul Constituției Europene să fie aprobată.
Pe 29 mai 2005, la referendumul organizat în acest scop, francezii trântesc propunerea cu 55% din voturi și o prezență la urne de 69%.
Peste două zile, vine și replica la seismul francez: pe 1 iunie, olandezii resping și ei Constituția Europeană, cu 61,5% și o prezență la vot de 63,3%.
Pentru a evita un nou eșec, Constituția Europeană este trimisă de pe Edgar Quinet pe Academiei și este rebotezată Tratatul de la Lisabona. Majoritatea țărilor stabilesc că, pentru aprobarea noului-vechi document, nu mai e nevoie de referendum. Inclusiv francezii și olandezii să facă bine să stea acasă: aprobă Parlamentele pentru ei.
Rămânea însă vechea noastră cunoștință, căpoasa Irlandă.
Aici, legea nu lăsa loc de întors: musai, trebuia organizat un referendum.
Și irlandezii recidivează: pe 12 iunie 2008, resping Tratatul de la Lisabona cu 53,4% și o prezență de 53,1%.
După o nouă campanie, în care poporului i se promite tot ce dorea să audă, pe 2 octombrie 2009, irlandezii votează „pentru” în proporție de 67,1% și cu o prezență de 59%.
În 2015, Grecia intră într-o gravă criză financiară și nu mai poate să-și achite ratele la datoria națională.
Troika formată din prinmcipalii creditori ai Atenei – Comisia Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca Centrală Europeană, pun Greciei niște condiții de-a dreptul înrobitoare, pentru a o „ajuta” să evite falimentul.
După grave tulburări de stradă, guvernul Tsipras organizează un referendum, pentru ca grecii să se pronunțe dacă trebuie acceptate sau nu condițiile Troikăi.
Pe 5 iulie 2015, poporul elen respinge, într-o proporție zdrobitoare, condiția de sclavi: 61% NU (faimosul OXI) cu o prezență de 62,5%.
Prin această decizie, Grecia ieșea, practic, din Uniunea Europeană.
Trădarea premierului Alexis Tsipras, care a plecat la Bruxelles cu mandatul încredințat de popor să respingă teribilele condiții, și care a sfârșit prin a accepta altele și mai împovărătoare, rămâne, până azi, una dintre cele mai mari enigme ale istoriei recente.
La nici un an după ce Grecia a fost la un pas să iasă din UE, pe 23 iunie 2016, poporul britanic votează pentru Brexit, cu 51,9% și o prezență la referendum de peste 72%.
Rezultatul votului este, în sine, un miracol. Niciodată până atunci în istorie, nu s-a purtat o asemenea campanie de teroare împotriva unui popor.
Presa locală, europeană și mondială, politicienii, s-au întrecut să-i amenințe pe britanici cu toate grozăviile pământului, dacă îndrăznesc să iasă din UE.
Foamete, terorism, molime, faliment național, ba chiar și un război nuclear, toate acestea ar fi fost consecințele Brexitului.
(Ulterior, această Campanie a Fricii a servit ca model în campaniile de propagandă următoare: COVID, schimbare climatică, războiul din Ucraina).
Chiar și după referendum, o colosală mașinărie politică și mediatică, internă și externă, a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a împiedica punerea în aplicare a voinței poporului și a bloca Brexitul.
Ieșirea până la urmă din UE a Marii Britanii, cu toate bețele în roate puse de premierul Theresa May, de Parlamentul de la Londra, de Bruxelles și de toate celelalte 27 de state membre, constituie și ea un miracol.
Cei trei de la Ventotene aveau, cu siguranță, în cap, tot acest pomelnic de belele provocate de capriciile popoarelor, când s-au închinat la mormântul lui Spinelli, kominternistul. Federatorul. Dizolvantul națiilor. Nu poate fi o întâmplare că, după Recviemul de la Ventotene, democrația europeană a fost marcată tot mai pregnant de două aspecte:
1. Uniforma politică
Recentele cazuri ale Suediei și Italiei sunt singurele excepții notabile, care nu fac decât să confirme regula. În rest, în timp ce popoarele mârâie, toate guvernele care ies din urne sunt la fel. Toate vorbeasc aceeași limbă. Toate sunt obsedate de fantasmagorice probleme globale și se ambiționează să salveze planeta, decât să rezolve problemele simple ale celor care le-au ales.
Partidele și politicienii „antisistem” (cum sunt, de pildă, Frații Italiei și Giorgia Meloni) sunt etichetați ca extremiști și supuși oprobriului creat de mașinăria de propagandă.
Oricine vorbește altă limbă decât „globaleza” este urmărit, vânat, cenzurat, ostracizat. I se pune pumnul în gură.
Într-o democrație autentică, grijile, preocupările, temerile, aspirațiile poporului, sunt preluate de politicieni care le aduc în spațiul public, le asumă și îl reprezintă.
Însă, prin scoaterea opozanților din spațiul public, se suprimă și ideile considerate „neconforme”. Astfel că, pe scena politică, toate ideile care ajung sunt la fel. Otova. Ciumpăvite într-un Pat al lui Procust.
Deci, și partidele sunt la fel. Guvernele seamănă toate între ele și au programe identice. Iar liderii politici par toți ieșiți dintr-o fabrică de clone.
2. „Elitele”
Conducătorii noștri și-au schimbat numele, pe nesimțite. De pe la Ventotene încoace, li se spune „Elite”.
Nici măcar lui Ceaușescu nu i-a venit o asemenea idee genială. Termenul „Elită” sugerează „superioritate”, „ascendent” asupra celorlalte categorii sociale. Stabilește din start „distanța” și „autoritatea”.
„Elita” știe MAI BINE decât plebea de ce are nevoie o societate. Ba chiar, „Elita” știe mai bine decât TINE ce ai nevoie.
Superioritatea „Elitelor” este zdrobitoare în TOATE domeniile vieții: de la politică la sănătate, de la agricultură la sex, de la cultură la religie.
Prin urmare, ele sunt ÎNDREPTĂȚITE să dea nu doar îndrumări, ci și reglementări.
Când Elita Sanitară îți spune să porți mască și să te vaccinezi, trebuie să o faci, chiar dacă te sufoci și în jurul tău vaccinații mor pe capete.
Când Elita Climatică îți spune să mergi pe trotinetă și să nu mai mănânci carne, trebuie să te supui, chiar dacă nu ai echilibru și nu îți plac greierii fripți.
Când Elita Educațională îți spune că e mai bine pentru copilul tău să învețe despre Harari decât despre Eminescu, și că Limba Română, Istoria, Geografia și, în general, să știi pe ce lume te afli sunt chestiuni inutile, nu ai căderea să te opui, chiar dacă vezi în jurul tău cum îndobitocirea crește ca bălăria după ploaie.
Pe nesimțite (sic!), Elitele au răsturnat Democrația. Principiile Reprezentativității și Delegării Puterii au fost întoarse pe dos, ca un palton vechi.
Cei pe care îi alegi și ar trebui să fie Reprezentanții tăi, sunt, de fapt, adevărații Reprezentați.
Iar pe tine, Plebe, pe tine, Popor, nu te mai reprezintă nimeni. De aceea, în realitate, Tu NU delegi nici o putere. Pentru că nu mai ai nici una.
În caz că ai uitat, Votul tău a devenit inutil, pentru că trierea/alegerea a fost făcută dinainte, prin Uniformizarea Politică de la punctul 1.
Așa s-a ajuns ca Annalena Baerbock, ministrul de Externe al Germaniei, cea mai mare putere a UE, să anunțe cu mândrie că opinia alegătorilor nu mai contează.
Așa s-a ajuns ca Ursula von der Leyen, șefa Comisiei Europene de la Bruxelles, buricul democrației, să amenințe un popor pentru a-l dresa să voteze „corect”.
Votul de duminică, 25 septembrie, din Italia, nu trebuie să îmbete pe nimeni. (Deși merită subliniată ironia istoriei, care face ca evenimentul să aibă loc în țara natală a lui Spinelli și Meloni să fie acuzată de fascism).
Nici cel de săptămânile trecute din Suedia. Sunt accidente de parcurs ale Elitei.
O fi Von der Leyen cinică, dar a spus adevărul: „avem instrumente” care pot înnăbuși răzmerița de la urne a italienilor. Cum au avut în anii trecuți „instrumente” pentru a răsturna sau ocoli sau ignora voturile danezilor, francezilor, olandezilor, irlandezilor, grecilor.
După marea revoltă est-germană din iunie 1953, înnăbușită de Moscova, Bertolt Brecht a scris faimoasa lui poezioară „Soluția”:
După revolta din 17 iunie,
Secretarul Uniunii Scriitorilor
A distribuit pliante pe Bulevardul Stalin.
În ele se spunea că poporul
A pierdut încrederea guvernului
Și că ar putea să o recâștige
Doar prin dublarea eforturilor la locul de muncă.
În acest caz, nu ar fi mai simplu pentru guvern
Să dizolve poporul
Și să aleagă altul?
Brecht a vrut să fie ironic. A fost vizionar.
Potrivit spiritului de la Ventotene, asistăm azi la Dizolvarea Popoarelor.
Repet: rezultatele alegerilor din Suedia și Italia nu trebuie să ne îmbete cu apă rece. Prin comparație cu Meloni, Trump părea un colos și, totuși, a fost răsturnat de Sistem.
Altceva este însă realmente important și entuziasmant. Că popoarele NU cedează. Nu se lasă „dizolvate”. Dau semne de trezire. Și se luptă până la capăt.
Iar Sistemul ia apă prin tot mai multe găuri, pe care nu mai prididește să le astupe.
Episoade precum Brexit, Trump, Suedia, Italia, au meritul că întârzie Resetarea. Fac găuri noi, în fundul Luntrii Globale și o încetinesc.
Or, timpul este esențial. Orice zi câștigată, înseamnă aur.
Pentru că ne aflăm într-o teribilă luptă contracronometru.
Ce se va produce mai rapid: Marea Resetare sau Marea Trezire?
ARTICOL PRELUAT CU ACORDUL EDITORULUI DE PE www.activenews.ro: https://www.activenews.ro/opinii/Accidentul-Meloni-Ritualul-de-la-Ventotene-si-Dizovarea-Popoarelor-176309
